Piratul de pe vaporasul comorilor

Deci am primit un articol... Deci ce articol!
Enjoy:

Într-o zi, pe vaporaşul nu spui care s-a aciuat un secund tare, tare talentat, pe nume Hebrid. Misiunea lui era pregătirea hărţilor expediţiei, dar ce să vezi? Omul nostru se ocupa mai degrabă cu achiziţionarea de compasuri şi busole, mătase pentru vele şi podele din mahon. Adusese cu el păsări rare, fazani, dar mai ales păuni cu cozi stufoase de care se împiedicau marinarii pe vas, că la ce slujeau n-a aflat nimeni. Se ştie însă că primeau hrană de soi, deşi n-a văzut nimeni păsările astea făcând măcar vreun ou.

Imediat după sosire, Hebrid a schimbat cârma. Cea nouă era aurită şi, deşi părea că la cârmă stă căpitanul, secundul nostru nu pierdea nicio ocazie să o dea câteva grade mai încoace sau mai încolo, după planuri doar de el cunoscute. Căpitanul, cam obosit şi uşor distras, se lăsase cu totul în valurile cunoştinţelor de navigaţie ale lui Hebrid, care valuri nu mă mir defel că, într-o bună zi, au lovit cu furie, înghiţind corăbioara în derivă.

Ceea ce unii ştiau dar nu-i credea nimeni era faptul că, noaptea, Hebrid se transforma într-o creatură a mării, un rechin hrăpăreţ. Când ceilalţi dormeau, el sărea peste bord şi dădea gaură în cala vaporaşului, astfel încât tot aurul şi argintul se vărsa în apă… Dimineaţa, nu ştia nimeni ce se făcuse cu vistieria, doar că era din ce în ce mai goală. Şi astfel, ziua, în loc să marinărească, angajaţii trebuia să astupe găurile care noaptea apăreau misterios din nou... Ehehei, aceia dintre voi care ştiţi poveşti marinăreşti pricepeţi deja cum este cu creaturile acestea blestemate să aibă ziua un destin şi, la lumina lunii, un altul – două feţe care se se potrivească de minune. Una de o amabilitate rece şi cealaltă de o hidoşenie care îţi dă fiori.

Ziua, piratul nostru povestea cu ochi umezi marinarilor cum leafa lor ar fi necesară pentru repararea „găurilor” vaporului, aşa că, deşi angajaţi să ţinem de vele, dacă mai spălăm şi podelele, dacă facem de mâncare şi mai şi pescuim, avem şanse să ne menţinem pe linia de plutire. Drept exemplu suprem de sacrificiu, ţinea să adauge: „Eu n-am luat leafa de... hăhăhăăă... nu mai ştiu când.” Ulterior am aflat că exista şi un motiv. Convinsese căpitanul să-i dea leafa anticipat să-şi cumpere un iaht de lux.

Noi, oameni buni, naivi eram pe vremea aceea strângând baierele pungii bugetelor ca să nu ne lăsăm mai prejos decât conducătorul nostru cel empatic... Ce se făcea cu gologanii salvaţi de la noi? Concerte de fiţe cu mierle răguşite, canari muţi şi privigheciori amnezice. Da, mare paradă mare de talente ascunse pe care doar Hebrid le înţelegea pe deplin. La astfel de reprezentaţii artistice, marinarii îşi dădeau coate, dar nu îndrăzneau să mişte prea mult, să nu fie trimişi peste bord la sfântă meditaţie.

Aşa azi, aşa mâine, ajunsese omul nostru într-o lună urât cât alţi mercenari într-o viaţă. Doar căpitanul şi patriarhul îl mai credeau mântuitorul expediţiei spre noi frontiere. Până într-o zi, când ulciorul n-a mai mers la apă şi a trebuit să plece cu cântec înapoi pe nava mamă, lăsând în urmă-i o fiţuică în care scria „Dacă mă urmăreşti, te voi lua cu mine în adâncuri”, lacrimi... de bucurie şi suspine... de uşurare.

Şi aşa umblă acum legenda că, de fapt, piratul nostru cel duplicitar n-avea inimă. Că o vânduse din tinereţe necuratului pe o sumă mult mai mare decât 30 de arginţi. Şi acum, inima lui era bine ţinută într-un cufăraş de lemn ordinar. Iată de ce tot ce i-a mai rămas sărmanului a fost o poză cu inima, pe care o pusese pe screensaverul de la Mac şi stătea ziua întreagă contemplând-o şi jurând că într-o zi va avea bani destui să o cumpere înapoi sau, cine ştie, poate va reuşi să uite de ea. Pentru noi, marinarii nefericiţi de sub comanda lui dictatorială, ultima variantă pare mai plauzibilă.

Ceea ce nu ştie el încă e faptul că atunci când inima ta e într-un seif din bancă pe numele altuia, păzită straşnic, necuratul nu o mai dă înapoi prea uşor. Şi uite-aşa, cu fiecare „gaură” dată unor căpitani creduli, piratul nostru îşi îmbunătăţeşte tehnica şi se adânceşte tot mai mult în întunericul fărădelegilor. Deşi, drept să vă spui, pe unele le-a făcut chiar la lumina zilei.

Umblă acum vorba printre marinari că ar fi tras pe o insulă străjuită de apă albastră ca sângele lui şi că îşi scrie memoriile. Ba unii zic chiar că-l bate gândul să-şi deschidă propria şcoală de secunzi care să ofere diplome de „Escrocus cum laudae”.

P.S: Piratule, drum bun şi cale întortocheată. Prăpăstii şi furtuni să-ţi stea înainte, că pustiire ai lăsat înapoi! Şi, Hebrid, între noi fie vorba, am inimă şi-ţi zic cum o poţi câştiga înapoi pe a ta. Lăsând biroul unora care ştiu să-l folosească fără să-l pângărească şi întorcându-te la pământul cu spini şi pălămidă. După vreo 40 de ani de deşert, o vei primi înapoi. Scamatoriile nu ţin decât până o dată, aşa că tot deşertul e partea ta. Dacă pleci însă de bună voie, s-ar putea să ţi se dea măcar un toiag. La ne-revedere!